GLASS

It is an enchanted night.
The moon quivers in my glass, yellow and full.
I dip my finger in my glass.
Then I dip my arm up to the elbow in my glass.
Then I dip my arm up to the shoulder in my glass.
The vodka is as cold as ice.
At the bottom of the glass there is a large stone slab.
There are also dead leaves and black roots.
There is also a ruptured rubber boot.
At the bottom of the glass there is also a rusty stove.
I dip my head in the glass.
The vodka is as cold as ice.
I open my eyes inside the glass.
Inside the glass I can see even without my spectacles.
I say: “All is dream and harmony”.
The stone slab is white veined with red.
Now I see the monster.
Now I hear it purring softly, like a cat.
I see its blue legs.
I see its terrible tail poking from beneath the stone slab.
By the stone slab flows a limpid stream.
It purls crystalline over the pebbles.
Around it the grass is eternally green.
In the grass grow delicate flowers.
In the stream swim children as small as dolls.
They swim with amazingly swift movements.
They swim clothed in gaily-coloured dresses and shirts and short trousers.
They are the little angels of the glass.
The little angels of the glass do not bite and do no harm to anybody.
I feel like puking for pity, I feel like puking for sadness.
I feel like puking when I think how I might swallow a little angel of the glass.
I feel like weeping at the thought that he would, all of a sudden, be very lonely.
Let me weep at the thought that he would weep all night sobbing inside me.
Let me weep at the thought that he might sing nursery-school songs inside me.
He might sing, with a reedy voice, “Spring’s a-coming, spring’s a-coming!”
My fingernails digging into the monster’s back, I descend to the bottom of the glass.
There is a stone slab veined red down there.
Now I’m stretching out on the stone slab that is veined red.
In the distance, within the glass, a dog is barking.
It is autumn.
It is the day of the eclipse.
The moon, yellow and full, quivers in the glass.
Through a shard of candle-smoked glass, I see a black blowfly passing above a light bulb.
My fingernails digging into the monster’s back, I drag its head from beneath the slab.
Its terrible back snakes like a train through the mountains.
With my fingernails I drag the monster’s locomotive from beneath the slab.
The little angels of the glass hold hands and daintily dance in a circle.
The little angels of the glass are singing and dancing around us.
“All is dream and harmony”.
The monster has one mother’s eye and one father’s eye.
In the glass I can see well even without my spectacles.
I read in the mother’s eye: “Child, when are you going to learn some sense?”
I read in the father’s eye: “Child, when are you going to learn some sense?”
The glass tightens like an iron band around my forehead.
It hurts.
My head thuds against the walls: one, two, one, two.
The little angel of the glass weeps sobbing from the pain.
The little angel of the glass sings inside me with a reedy voice: “Spring’s a-coming, spring’s a-coming!”
“All is dream and harmony”.

GLAS

Het is een feeërieke nacht.
De maan trilt geel en rond in mijn glas.
Ik steek mijn vinger in het glas.
Daarna steek ik mijn arm tot de elleboog in het glas.
Daarna steek ik mijn arm tot de schouder in het glas.
De wodka is ijskoud.
Op de bodem van het glas ligt een grote stenen plaat.
Er liggen verder dode bladeren en zwarte wortels.
Er ligt verder een gescheurde rubberlaars.
Op de bodem van het glas ligt er verder een roestige kachel.
Ik steek mijn hoofd in het glas.
De wodka is ijskoud.
Ik open mijn ogen in het glas.
In het glas zie ik ook zonder bril goed.
Ik zeg: ‘Alles is droom en harmonie.’
De stenen plaat is wit met rode aders.
Nu zie ik het gedrocht.
Nu hoor ik het gezapig spinnen, als een kat.
Ik zie zijn blauwe poten.
Ik zie zijn geweldige staart die onder de steen uitkomt.
Naast de stenen plaat bruist een klaar bronnetje.
Het welt kristalhelder over de keien.
Het gras eromheen is eeuwig groen.
In het gras groeien lieflijke bloemen.
In het bronnetje zwemmen kinderen als poppen zo klein.
Ze zwemmen met verbazend snelle bewegingen.
Ze zwemmen in vrolijk gekleurde rokjes, hemdjes en broekjes.
Ze zijn de engeltjes van het glas.
De glasengeltjes bijten niet en doen niemand kwaad.
Ik kon wel kotsen van medelijden, kotsen van verdriet.
Ik kon wel kotsen toen ik bedacht dat ik een glasengeltje had kunnen verzwelgen.
Ik kon wel huilen bij de gedachte dat hij op slag zielsalleen zou zijn.
Huilen bij de gedachte dat hij de hele nacht in mij zou snotteren.
Huilen bij de gedachte dat hij misschien in mij liedjes uit de kleuterschool zou zingen.
Hij zou misschien met een iel stemmetje zingen van ‘Een nieuwe lent, een nieuw geluid!’
Met mijn nagels gedreven in de rug van het gedrocht daalde ik af naar de bodem van het glas.
Daar ligt een roodgeaderde stenen plaat.
Nu lig ik languit op de roodgeaderde stenen plaat.
In de verte, in het glas, blaft een hond.
Het is herfst.
Het is de dag van de verduistering.
De gele, ronde maan trilt in het glas.
Door een met kaarsrook zwartgemaakte glasscherf zie ik een zwarte vlieg over een gloeilamp trekken.
Met mijn nagels gedreven in de rug van het gedrocht trek ik zijn kop onder de steen vandaan.
Zijn geweldige rug kronkelt als een trein door de bergen.
Met mijn nagels trek ik de locomotief van het gedrocht onder de stenen plaat vandaan.
De glasengeltjes nemen elkaar bij de hand en dansen braaf in het rond.
De glasengeltjes dansen en zingen om ons heen.
‘Alles is droom en harmonie.’
Het gedrocht heeft een moederoog en een vaderoog.
In het glas zie ik ook zonder bril goed.
Ik lees in moeders oog: ‘Kind toch, wanneer komen de jaren van verstand?’
Ik lees in vaders oog: ‘Kind toch, wanneer komen de jaren van verstand?’
Het glas spant zich als een ijzeren band rond mijn hoofd.
Het doet pijn.
Mijn hoofd stoot tegen de muren: één, twee, één, twee.
Het glasengeltje snottert van de pijn.
Het glasengeltje zingt met een iel stemmetje in mij:
‘Een nieuwe lent, een nieuw geluid!
Alles is droom en harmonie.’

PAHAR

Eo noapte feerică.
Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar.
Îmi bag degetul în pahar.
Apoi îmi bag mîna pînă la cot în pahar.
Apoi îmi bag mîna pînă la umăr în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.
Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.
Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre.
Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.
Îmi bag capul în pahar.
Vodca e rece ca gheaţa.
Deschid ochii în pahar.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Zic: “Totu-i vis şi armonie”.
Lespedea de piatră este albă cu vinişoare roşii.
Acum văd dihania.
Ao aud cum toarce molcom, ca o pisică.
Îi văd picioarele albastre.
Îi văd coada grozavă ieşind de sub lespedea de piatră.
Lîngă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede.
El susură cristalin peste pietricele.
În jurul lui iarba e veşnic verde.
În iarbă cresc flori gingaşe.
În izvoraş înoată copii mici cît păpuşile.
Ei înoată cu mişcări uluitor de iuţi.
Ei înotă îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi pantalonaşi în culori vesele.
Sunt îngeraşii de pahar.
Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui.
Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe.
Îmi vine să vomit gîndind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar.
Îmi vine să plîng la gîndul că el ar fi, brusc, foarte singur.
Să plîng la gîndul că el ar plînge toată noaptea cu sughiţuri în mine.
Să plîng la gîndul că el ar putea cînta în mine cîntece de la grădiniţă.
El ar putea cînta, cu o voce subţirică, “Vine, vine primăvara!”.
Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului.
Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii.
Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii.
Departe, în pahar, latră un cîine.
E toamnă.
E ziua eclipsei.
Luna rotundă şi galbenă tremură în pahar.
Printr-un ciob de sticlă afumată cu lumînarea văd cum un muscoi negru trece
peste bec.
Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră.
Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi.
Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră.
Îngeraşii de pahar se prind de mînuţe şi, cuminţi, dansează în cerc.
Îngeraşii de pahar dansează şi cîntă în jurul nostru.
“Totu-i vis şi armonie”.
Dihania are un ochi al mamei şi un ochi al tatii.
În pahar văd bine şi fără ochelari.
Citesc în ochiul mamei: “Măi, copile, cînd o să-ţi bagi tu minţile în cap?”.
Citesc în ochiul tatii: “Măi, copile, cînd o să-ţi bagi tu minţile în cap?”.
Paharul se strînge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele.
Doare.
Capul mi se loveşte de pereţi: unu, doi, unu, doi.
Îngeraşul de pahar, de durere,plînge cu sughiţuri.
Îngeraşul de pahar cîntă în mine cu o voce subţirică: “Vine, vine primăvara!”.
“Totu-i vis şi armonie”.