Upon departure

Upon the end of times, says Danilo Kiš, we’ll all be speaking Hebrew,
„the language of beginnings and the end“,
but he never tells us whom we’ll be speakingto whom we will address in articulo mortis
in the face of whom will we beseech the extreme unction at the sense of the atomic heat of death –
but I don’t think we’ll speak rather we will suspect a kind of speech
a new unknown smell like when you go to foreign lands
where the people see you a curious stranger
a shiver of stuff in the instant someone blows over a dampened paper
right before writing something unimportant.
It will all happen slowly like on the days you start learning a new language
or writing from dictation – this time without the rush of a malicious bell –
a black board will stand before us and we’ll step out alphabetically
called on by a voice heard only in our heads coupled to
the heads of those around us
a sea of skulls perceiving the same clear sound of a multiple end
like cigarette smoke stirring new passions or awaking forgotten ones
and I allow myself to think there won’t be „an end“, dear Danilo,
but more like one each in the head of the Romanian the Polish
or the Ukrainian the Hungarian or the Idish speaker
while chanting a prayer for the dead.
A Kaddish for them all in the heavy tongue of the twilight of the world.
On the board each will write the secret name they were called by once
in a dream by someone who could’ve been their mother but wasn’t.
These names are not known here on earth but have their own sweetness
when written and we will know they are truly ours
and that we were called thus by the one who gave them onto us once and now
they’re given back to us again.
Like when it rains for each and all feel in the same way
that they’re being caressed. In the rain people are brothers, but each dries out
on their own rope.
That’s how I think things are upon departure – we are bathed and pampered
and none has any grief.

La plecare

La plecare

La sfîrșitul vremurilor, crede Danilo Kiš, vom vorbi în ebraică,
„limba începuturilor și a sfîrșitului“,
dar nu ne spune cu cine vom vorbi cui ne vom adresa in articulo mortis
în fața cui vom cerși extrema uncțiune la presimțirea căldurii atomice a morții –
însă nu cred că vom vorbi mai degrabă vom bănui un fel de vorbire
un nou miros necunoscut ca atunci cînd mergi în ținuturi străine
unde oamenii se uită la tine ca la un străin curios
un frison al materiei în clipa cînd cineva suflă peste o foaie umezită
înainte de scrie ceva neimportant.
Totul se va petrece lent ca-n zilele cînd începi să înveți o nouă limbă
sau scrierea după dictare – de data aceasta fără graba clopoțelului răutăcios –
o tablă neagră va sta în fața noastră și vom ieși după alfabet
chemați de o voce care se aude doar în capul nostru cuplat la
capetele celor din jur
o mare de țeste care percep același sunet limpede al unui final multiplu
ca fumul de țigară stîrnind pasiuni noi sau trezindu-le pe cele uitate
și îmi permit să cred că nu va fi „un sfîrșit”, dragă Danilo,
ci mai multe ca unul fiecare în capul românului polonezului
sau ucraineanului maghiarului sau vorbitorului de idiș
în vreme ce psalmodiază o rugăciune pentru cei morți.
Kaddish-ul tuturor în limba grea a asfințitului de lume.
Pe tablă fiecare va scrie numele secret cu care a fost strigat cîndva
în vis de cineva care putea să-i fie mamă dar nu era.
Aceste nume nu se cunosc aici pe pămînt dar au dulceața lor
odată scrise și noi vom ști că sînt cu adevărat ale noastre
și că am fost strigați astfel de cel ce ni le-a dat odată și acum
ni le redă și nouă.
E ca atunci cînd plouă pentru fiecare și toți simt în același fel
că sînt mîngîiați. În ploaie oamenii sînt frați, dar se usucă fiecare
pe frînghia lui.
Așa cred eu că stau lucrurile la plecare – sîntem îmbăiați și primeniți
și nimeni n-are nici o supărare.